Cât costă un site web în România: modelul de cost pe trei ani

Prețul unui site nu se decide la lansare. Se decide de câte ori îl atingi în următorii trei ani.

Am deschis, la 28 iulie 2026, opt din cele nouă pagini din primul ecran de rezultate pentru „cât costă un site de prezentare”. Toate opt publică prețuri. Valorile pe care le numesc pentru un site de prezentare pornesc de la câteva sute de euro și urcă până la circa zece mii — pe una dintre pagini, aceeași frază dă ca exemple, pentru aceeași etichetă, o ofertă de 300 de euro și una de 10.000. Niciuna dintre cele opt nu spune când sau cum a colectat cifrele. Acestea sunt intervale observate, nu o medie statistică a pieței.

Diferența nu vine din furnizor. Vine din scope — din câte dintre componentele unui site sunt incluse în document și din ce se plătește din nou în anul doi. De asta articolul ăsta nu îți dă o grilă de prețuri, ci un model: șapte componente, două coloane de timp și o listă de specificații pe care le ceri scrise în ofertă. Cifrele pe care le pui în model sunt ale tale, din ofertele tale. Cifrele oficiale care nu depind de nimeni le găsești aici, cu sursă și cu data verificării.

Ce cumperi de fapt când comanzi un site

Într-o ofertă cumperi un livrabil: un număr de pagini, un design, un panou de administrare. În business cumperi o funcție: cereri de ofertă care ajung la tine. Cele două nu se suprapun automat, iar decalajul dintre ele e prima linie de cost invizibilă.

Modelul de plată e a doua. Un site se cumpără în patru feluri, iar diferența dintre ele nu e prețul, ci momentul în care plătești și ce rămâne al tău:

• proiect plătit o dată — o sumă la semnare și una la livrare; tot ce vine după e altă discuție, de obicei neanticipată;
• proiect plătit în etape — pe faze, cu recepție la fiecare; costă la fel sau mai mult, dar oprirea la jumătate te costă mai puțin;
• abonament care include site-ul — site-ul nu are preț separat, e legat de un serviciu recurent; plătești în continuare costurile către terți, adică domeniu, găzduire, licențe;
• construit de tine, pe o platformă — costul se mută din bani în timpul tău și în limitele platformei.

Ce nu e în discuție aici: cine construiește. Diferența dintre freelancer, agenție și echipă internă e o decizie separată, iar ea nu explică spread-ul de preț — un freelancer și o agenție pot livra amândoi același scope, la fel cum pot livra amândoi un scope de trei ori mai mic. Ce explică spread-ul e ce scrie în document.

Și încă o delimitare, ca să nu citești articolul greșit: aici vorbim despre un site de prezentare. Dacă vinzi online, costul se calculează altfel, pe alte componente — l-am tratat separat, în comparația platformelor de magazin online, care are și un capitol dedicat costului dincolo de grila de prețuri.

Cele șapte componente și ce plătești în fiecare an

Aici e modelul. Șapte componente, ce conține fiecare, ce plătești în anul zero și ce se întoarce în anii următori.

Citește tabelul cu o rezervă declarată: din cele șapte linii, patru au ancoră oficială — dezvoltare, conținut, măsurare și mentenanță. Celelalte trei sunt raționament de operator, corect dar nesusținut de un document public, și scrie așa în celulă. Nu le trata la fel. Când compari două oferte, liniile cu ancoră sunt cele pe care poți cere cifre și termene exacte; celelalte sunt cele pe care ceri să scrie ce anume include.

Ce faci cu informația: nu aduni un total și nu compari totaluri. Numeri câte dintre cele șapte componente sunt numite pe nume în documentul primit, apoi te uiți la coloana anilor 1–3. O ofertă care nu enumeră componentele nu e mai ieftină. E mai mică, și nu știi cu cât. Suma pe trei ani — ce plătești în total, nu ce plătești la lansare — e singurul număr care se poate compara între două oferte diferite.

Cerințele care îți mută volumul de muncă

Volumul de muncă nu crește cu numărul de pagini. Crește cu numărul de decizii pe care cineva trebuie să le ia și cu numărul de lucruri care trebuie testate. Cinci clase de cerințe fac aproape toată diferența:

1. Pagini și șabloane. Contează câte tipuri de pagină diferite ai, nu câte pagini. Zece pagini pe două șabloane e un proiect mic; cinci pagini cu cinci machete diferite e un proiect mediu. Când nu merită: dacă nu ai încă conținut pentru al treilea tip de pagină, nu plătești pentru el acum.
2. Performanță. „Site rapid” nu e o cerință, e un adjectiv. O cerință de performanță se scrie pe metrică și pe pagină, nu pe site — greutatea contează la nivelul unei pagini individuale, nu ca medie a site-ului. Pragurile exacte, cu sursa lor, sunt în tabelul de specificații mai jos. Când nu merită: pe un site de cinci pagini fără imagini grele, cerința se îndeplinește oricum.
3. Limbi și versiuni de conținut. Fiecare limbă în plus dublează conținutul și adaugă întreținere permanentă. Aceeași logică se aplică oricărei versiuni paralele a conținutului, inclusiv unei versiuni separate întreținute pentru sisteme AI: documentația Google e directă pe subiect, dacă ții și site-ul, și o a doua versiune, „faci de două ori mai multă muncă”. Când nu merită: dacă nu vinzi încă în afara țării, a doua limbă e cost fără venit.
4. Integrări. Fiecare sistem extern conectat — programări, facturare, CRM, plăți — e o cerință de test, nu doar o cerință de implementare. Când nu merită: dacă procesul manual funcționează la volumul tău actual, integrarea se amână.
5. Cerințe legale. Unele te obligă, altele nu, iar diferența e verificabilă, nu opinabilă. Detaliile sunt în secțiunea despre obligațiile legale.

Ordinea în care alegi dintre cele cinci nu se decide din ofertă, se decide înainte de ea. Dacă nu ai încă răspunsul la „ce vreau să facă pagina asta”, plătești pentru cerințe pe care nu le poți evalua — de asta merită diagnosticarea obiectivelor înainte să ceri oferte, nu după ce ai trei documente pe masă.

Șablon sau sistem personalizat: ce se schimbă în anul doi

Diferența nu se vede la lansare. Se vede la a treia schimbare.

Fraza de interpretare e simplă: alegerea nu se face pe estetică, se face pe câte schimbări prevezi în primii doi ani. Sub trei-patru schimbări structurale, șablonul câștigă aproape întotdeauna.

Există și un prag de risc, iar el nu e o chestiune de gust. Poziția echipei Google Search, într-o discuție despre site-uri construite rapid cu instrumente automate, îl formulează cât se poate de practic:

• vinzi un serviciu și ai date de utilizatori într-o bază de date → „probabil vrei pe cineva care înțelege ce face”;
• site static, pentru tine sau pentru un prieten → „genul de situație cu risc mic”.

Acolo e linia. Nu în ce instrument s-a folosit.

Motivul pentru care ieftinul de azi se scumpește în anul doi are, în aceeași discuție, o formulare pe care merită să o reții: un sistem automat „nu are noțiunea de cost al muncii” — poate adăuga strat peste strat, în timp ce un om cu experiență ar spune că peticul de acum se întoarce mai târziu. Costul nu dispare, se mută în viitor. În ofertele și proiectele pe care le vedem, se materializează exact la momentul în care ceri a treia schimbare structurală.

Și o precizare, pentru că se confundă des: „șablon sau sistem” nu e același lucru cu „freelancer sau agenție”. Ambele tipuri de furnizor livrează ambele variante. Dacă ajungi în punctul în care site-ul trebuie reconstruit de la poziționare, nu doar refăcut vizual, procesul complet de reconstrucție a unui site care nu vinde e altă discuție și are alt buget.

După lansare: liniile care se plătesc din nou, în fiecare an

Aici e partea care lipsește din aproape toate ofertele. Cinci linii care revin, cu ce se știe exact despre fiecare:

Ce faci cu tabelul: îl transformi într-o singură cifră pe an și o aduni de trei ori. Dacă suma pe trei ani a liniilor recurente depășește diferența dintre două oferte, ai comparat ofertele greșit de la început.

Două lucruri se lămuresc aici, pentru că sunt vândute des ca linii de cost și nu sunt.

Prezența în rezultatele organice nu se cumpără. Documentația Google e explicită: „nu costă nimic să apari în rezultatele noastre organice”. Ce costă e munca, iar lista oficială a ce fac efectiv furnizorii de SEO include exact lucrurile care se decid la construcție:

• revizuirea structurii și a conținutului site-ului;
• sfaturi tehnice pe dezvoltare — găzduire, redirecturi, pagini de eroare, folosirea JavaScript;
• dezvoltarea de conținut;
• cercetarea de cuvinte-cheie.

Aceeași documentație spune și când merită să implici pe cineva: „un moment foarte bun pentru a angaja e când te gândești la un redesign de site, cu cât mai devreme cu atât mai bine”. Adică înainte de a plăti dezvoltarea, nu după ce ai lansat și te întrebi de ce nu vine nimic.

Al doilea: numele site-ului în rezultate. Google îl generează automat, dar îți poți declara preferința prin date structurate pe pagina principală — cu o limitare care contează la buget: un singur nume per site, iar schimbarea se propagă în câteva zile până la câteva săptămâni. Nu e o linie mare de cost, dar e o linie care apare mereu după lansare și nu apare niciodată în ofertă.

Dacă în anul doi apare o schimbare de domeniu sau de structură de URL-uri, costul nu e designul, e migrarea. Ce se mută, de fapt, și ce poți pierde e documentat separat, cu fazele și condițiile fără care nu se lansează.

Obligațiile legale care intră în cost — și pe cine nu ating

Formularea care circulă în piață — „de la 28 iunie 2025, toate site-urile trebuie să fie accesibile” — este falsă. Merită spus exact cât e adevărat, pentru că un furnizor poate factura pe baza confuziei.

Actul european privind accesibilitatea (Directiva UE 2019/882) se aplică, prin articolul 2 alineatul (2), unei liste închise de servicii furnizate consumatorilor după 28 iunie 2025:

• servicii de comunicații electronice;
• servicii care oferă acces la servicii mass-media audiovizuale;
• anumite elemente ale serviciilor de transport de pasageri;
• servicii bancare destinate consumatorilor;
• cărți electronice și software dedicat;
• servicii de comerț electronic — litera (f), singura care atinge direct majoritatea site-urilor comerciale.

Peste asta, articolul 4 alineatul (5) scutește explicit microîntreprinderile care oferă servicii de obligația de a respecta cerințele de accesibilitate și de orice obligație legată de conformitatea cu ele. Definiția din articolul 3 e la fel de precisă: sub 10 angajați și cifră de afaceri anuală de cel mult 2 milioane EUR sau total al bilanțului anual de cel mult 2 milioane EUR. Conjuncția „sau” dintre cele două criterii financiare nu e detaliu de redactare — restrânge sau lărgește scutirea.

Mai există și o perioadă de tranziție care se încheie la 28 iunie 2030 pentru produsele folosite legal înainte de aplicare, iar contractele de furnizare de servicii convenite înainte de 28 iunie 2025 rămân valabile până la expirare, dar nu mai mult de cinci ani de la acea dată.

Notă: citez directiva, nu actul normativ românesc de transpunere. Textul directivei e public și l-am citit în varianta oficială în română; portalul de legislație unde stă actul de transpunere nu a fost accesibil la data verificării. Dacă ai nevoie de numărul actului românesc pentru un contract, cere-l consultantului juridic, nu unei agenții de marketing.

Ce faci cu asta, practic: dacă site-ul tău e strict de prezentare și nu furnizează niciunul dintre serviciile din listă, cerințele de accesibilitate nu îți intră în scope ca obligație legală. Rămân o decizie de calitate, care are propriile argumente. Dacă vinzi online, intri la litera (f) — și atunci verifici mai întâi dacă te încadrezi la scutirea de microîntreprindere, înainte de a plăti pentru conformitate.

Ce trebuie scris în ofertă ca să poți compara

Asta e partea pe care o duci la negociere. Opt cerințe, cum arată scrise corect și ce afli din răspunsul pe care îl primești.

Folosește tabelul ca punct de plecare pentru o discuție, nu ca listă de bifat. Valoarea lui nu e în cerințe, e în ce afli din felul în care cineva răspunde la ele. Un furnizor bun completează el coloana a doua, fără să i-o ceri.

Un rând merită scos separat, pentru că e cel care decide dacă site-ul produce ceva: traseul de la intrarea pe pagină la cererea de ofertă. Se scrie în ofertă ca structură și ca formulare, nu ca „design modern” — iar dacă vrei să înțelegi ce anume se optimizează acolo, optimizarea traseului vizitatorului până la cererea de ofertă e o disciplină separată de construcție.

Când un site ieftin e răspunsul corect

Un articol despre cost care nu spune și când nu merită să plătești mai mult e o broșură. Patru cazuri în care varianta ieftină e decizia corectă:

• nu ai încă un mesaj testat. Dacă nu știi care propunere aduce cereri, un site scump îngheață o ipoteză. Ieftin, rapid, apoi refăcut pe date;
• volumul nu justifică nimic mai mult. Cinci cereri pe lună, toate din recomandări, nu au nevoie de un sistem personalizat;
• site-ul e o cerință administrativă, nu un canal — pentru un dosar, un parteneriat, o listare;
• problema nu e site-ul. Aici greșeala e cea mai scumpă, pentru că se plătește cu un proiect întreg. Dacă traficul există și cererile nu, un site nou nu repară nimic — de ce redesignul complet rareori repară conversia explică pe ce se pierd, de fapt, cererile.

Documentația Google spune același lucru dintr-un alt unghi: „dacă ai un business local mic, probabil poți face singur o mare parte din muncă”. Nu e un argument să nu plătești pe nimeni. E un argument să știi ce plătești.

Există și un al cincilea caz, care nu e „ieftin”, e „altfel plătit”: modelul în care site-ul e inclus într-un abonament de marketing, iar tu plătești doar costurile către terți. Nu îl recomand universal, are limitele lui și sunt scrise pe pagină, dar e onest să apară într-un articol despre cost — pentru că schimbă unde stă banul, nu îl face să dispară.

Întrebări frecvente

Hostingul și mentenanța sunt incluse de obicei într-o ofertă de site?

De obicei nu, sau doar în primul an. Domeniul are tarif oficial și se plătește separat, indiferent de ofertă: 12 EUR + TVA pe an pentru un .ro, la înregistrare și la fiecare reînnoire, în lei la cursul BNR din data facturii. Găzduirea și mentenanța se cer scrise cu ce includ, nu cu numele lor.

Pot începe cu puține pagini și extinde ulterior?

Da, dacă în ofertă scrie pe câte tipuri de pagină se construiește, nu pe câte pagini. Extinderea e ieftină când pagina nouă folosește un șablon existent și scumpă când cere unul nou. Fixează în contract câte șabloane sunt incluse și cât costă următorul.

Cine deține designul, textele și conturile după livrare?

Cine e scris în contract, nu cine a plătit. Conturile se creează pe adresa ta de e-mail, nu pe a furnizorului, iar sursele de design se predau la final. E aceeași verificare pe care o faci la orice serviciu de marketing: cine rămâne cu conturile e partea din decizie care se poate verifica înainte de semnare.

De ce diferă atât de mult prețurile pentru „același” site?

Pentru că nu e același site. Diferența e de scope: câte dintre cele șapte componente sunt incluse și ce se plătește în anul doi. Pe cele opt pagini publice deschise la 28 iulie 2026, valorile numite pentru un site de prezentare merg de la câteva sute la circa zece mii de euro, iar niciuna nu declară o dată de colectare sau o metodă. Acestea sunt intervale observate, nu o medie statistică a pieței.

Ce plătesc în fiecare an, după lansare?

Domeniul (12 EUR + TVA pentru .ro), găzduirea, actualizările de platformă și conținutul nou. Prima are tarif oficial; celelalte depind de furnizor și se cer scrise. Tabelul liniilor recurente le ia pe rând, cu cine încasează fiecare.

Site-ul meu trebuie să fie accesibil din 2025?

Depinde ce servicii furnizează. Cerințele se aplică din 28 iunie 2025 doar serviciilor din lista directivei, între care comerțul electronic, iar microîntreprinderile care oferă servicii sunt scutite explicit. Un site strict de prezentare, care nu furnizează niciunul dintre serviciile din listă, nu intră în domeniul de aplicare.

Bugetul care nu te obligă să reconstruiești în doi ani

Un buget nu îți poate garanta că nu vei reconstrui. Se schimbă businessul, nu doar site-ul, și atunci se schimbă și ce trebuie să facă pagina. Ce poți controla e altceva: să știi, în ziua în care semnezi, ce se plătește în anul doi. Aproape toate reconstrucțiile scumpe care ajung la noi nu vin din decizii proaste de design. Vin din oferte în care coloana anilor următori nu exista.

Trei pași, în ordinea asta:

1. Cere cele șapte componente numite pe nume, în fiecare ofertă. Nu prețul pe componentă — doar numele. O ofertă care nu le enumeră nu se poate compara cu nimic.
2. Adună liniile recurente pe trei ani și pune suma lângă prețul de lansare. De aici înainte compari totaluri, nu antete.
3. Fixează în contract câte șabloane sunt incluse, cine deține conturile și textele, și ce se întâmplă la o schimbare de structură.

Un site nu e o cheltuială care se face o dată și un activ care se depreciază singur. E o linie de buget cu trei ani în față, iar întrebarea care contează la semnare nu e cât costă acum, ci cât costă a treia schimbare. Dacă vrei să vedem împreună ce ar trebui să facă site-ul tău înainte să ceri prima ofertă, hai să pornim de la obiective — un scope corect e cea mai ieftină economie din tot proiectul.